Cautarea

Ca orice adolescent, visase la o dragoste imposibila, misterioasa, adanca, unica si tot asa. Nu numai ca visase, dar si crezuse ca el este cel ales de catre destin pentru o asemenea viata, pentru ca, evident, povestea de iubire trebuia sa tina toata viata, la fel de intensa. Acum sa ne intoarcem in realitate. Da, Mircea iubise: in liceu, pe profesoara de biologie, in facultate, pe conferentiara de la „Rezistenta” (indarjita roscata, stia materia mai bine ca profesorul), iar apoi, la institutul unde se angajase ca inginer sef de sectie, pe… femeia de serviciu. Niciuna nu se ridicase la inaltimea viselor sale si le abandonase pe rand, fara prea mari regrete (pe primele doua nici nu a fost greu, ca era vorba de o dragsote platonica, neimpartasita), dar cu Elena, femeia de serviciu, a fost mai complicat, ca ii facuse si un copil si mai era si pensia alimentara la mijloc, plus amenintarile femeii ca se omoara. Mircea nu prea a luat-o in serios, dar un ghimpe ii ramasese in inima si, de cate ori trebuia sa vorbeasca cu ea, parca il intepa in partea stanga si nu stia exact de ce… Acum, la 45 de ani, plesuv si fara prea mari perspective, Mircea era liber si visele luara iar avant, dar adaptate realitatii pe care o traia. Incerca sa fie la zi cu tehnologia (avea tableta si smartphone) si cu gusturile generatiilor mai tinere, pentru ca se considera „unul de-al lor”. Ba chiar mergea prin cluburi, pe la concertele anumitor trupe, de „bun gust”, dupa cum se mandrea colegilor de serviciu care il catalogasera ca sarit de pe ax si care, pe ascuns, il poreclisera „fata batrana”. Si in ciuda tuturor, Mircea nu-si pierduse speranta. Cauta, la inceput cu dicretie, apoi cu disperare, acel suflet caruia sa-i puna lumea la picioare si cu care sa imparta iubirea „numai la doi”. Il cauta printre oameni reali si printre profiluri virtuale. Noptile statea pana tarziu pe internet, cu muzica in surdina, asaltand paginile agentiilor matrimoniale, retelele sociale si siteurile de profil. De la un timp, asculta obsesiv o melodie noua a trupei Vunk si a Andrei, care-i lovea sufletul cu fiecare acord, dar, mai ales, cu fiecare vers. Melodia asta ii spunea povestea sa, asa cum a visat-o: „impartim numai la doi”, fara ca restul universului sa mai conteze, numai ei doi… In timp ce eforturile lui se soldau cu esecuri lamentabile, mintea sa cauta tot mai febril cauza obsesiei…

Intr-un timp, renuntase iar la visul sau utopic, intrase in rutina, incepuse sa-si viziteze mai des copilul si s-o sutina pe Elena in cresterea lui. Uneori, ieseau si impreuna in parc, la o plimbare sau la cumparaturi, iar gesturile lor nu mai erau atat de straine, incepusera sa se armonizeze intr-un ritm numai al lor, fara ca Mircea sau Elena sa-si dea seama. Regretele sale erau tot mai pale, pana cand, intr-o zi oarecare, ii revenira in minte fragmente din melodia obsesiei sale. Era atat de clar acum: „Impreuna sau nu, stim ca doar sufletul, Ne aduce inapoi (…) Fugi cu mine, nu fugi de mine”.

In ziua aceea, Mircea nu a mai simtit nevoia sa-si asculte melodia, in ziua aceea simti nevoia sa se trezeasca dimineata langa Elena.

(articol inscris in campania Impartim numai la doi pe blogalinitiative.ro)

Anunțuri

Tu ce parere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s