Scrisori din diaspora (1)

Stiu ca departe de tara avem si mai multe motive sa ne simtim singuri. Si ni se pare justificata aceasta durere si tristete pe care preferam sa o taram dupa noi. In orele de munca mai uitam, dar seara, in acele momente in care ar trebui sa ne regasim in sanul unui paradis intim si familiar, multi dintre noi sunt singuri si se simt si mai rau decat in timpul zilei. Parca s-ar intoarce iar la munca pentru a fugi de goliciunea celor patru pereti sau de ostilitatea celor cu care poate impart un apartament. Nu-i asa ca, de multe ori, am simtit aceasta singuratate in mijlocul multimii sau poate chiar la o petrecere, intre oameni cunoscuti? Nu este suficient sa fii inconjurat de oameni si zgomot pentru a nu te simti singur. O singuratate cu multe valente mai ales, cand te afli in strainatate. Radacinile ti-au ramas departe, acasa si aici inca nu-ti gasesti locul. Si de aceea singuratatea – acest mare flagel al secolului nostru, are mai multe fatete: Te simti singur pentru ca familia si prietenii iti sunt departe sau pentru ca cei pe care ii credeai noii tai prieteni te-au dezamagit cumplit, te simti singur pentru ca perechea ta este acasa sau poate pentru ca nici nu mai este perechea ta… Si atunci, ce este de facut? Tentatia de a renunta la anii in care te-ai chinuit in strainatate pentru mai bine este mare si parca ai renunta chiar acum… desi stii ca fuga nu reprezinta o solutie. E o ironie, nu? Singuratatea e cea care nu te paraseste cand toti ceilalti ti-au intors spatele.alone2

*

Pe vremea cand lucram la un ziar de limba romana din diaspora, primeam la redactie scrisori cu povesti de viata. Cateva dintre ele m-au impresionat si le-am pastrat in tot acest timp. Ele au fost publicate la vremea lor, iar azi, dupa aproape 10 ani, sunt la fel de actuale:

„Am plecat din Romania acum aproape 5 ani. Pana aici, povestea mea este la fel ca a multor romance care si-au lasat acasa tot si au pornit in necunoscut, inarmate cu putini bani, dar multa speranta si entuziasm. Nu sunt maritata, ai mei au pensii derizorii, iar in ultima perioada inainte de plecare nu prea mai lucrasem pe nicaieri.

Cand am ajuns in Spania, nu stiam limba si aveam doar doua cunostinte aici, una la Madrid si alta in Zaragoza. Am ajuns in Madrid si, dupa putin timp, mi-am dat seama ca nu eram bine-venita. In fond, eram tratata ca si cand as fi venit in vacanta, ceea ce nu era nici pe departe adevarat. Am inceput sa studiez spaniola dupa niste manuale aduse de acasa, dar inaintam lent. Aveam nevoie si de un loc de munca. Dupa 2 saptamani de la sosire, eram deja derutata. Mai aveam ceva bani, dar nu suficienti. Familia ar fi vrut sa ma intorc si ma implorau sa renunt de fiecare data cand sunam acasa. De asemenea, prietenul meu, care initial mi-a zis ca va veni si el la un moment dat, a incetat sa-mi mai raspunda la telefoane. Am reusit sa aflu de la niste prieteni comuni ca imediat dupa plecarea mea s-a afisat cu alta fata, pe care nu e exclus sa o fi cunoscut mai de demult. Insa acum nimic din toate astea nu-si mai aveau rostul. Inevitabil, si eu luasem putina distanta, mi se pareau copilarii aceste decizii si comportamente comparat cu ceea ce mi se intampla atunci. Si asta era cu atat mai surpinzator, cu cat inainte de a pleca fusesem amandoi de acord ca aceasta experienta va fi cea decisiva in cimentarea relatiei noastre. Decisiva a fost, este adevarat, dar nu in directia dorita.

Oricum, eu eram preocupata de alte probleme. O rugasem pe prietena mea la care inca stateam sa-mi caute ceva de lucru. Initial imi doream sa lucrez in vanzari, asa cum facusem si acasa, dar mi-am dat repede seama ca era imposibil (in primul rand din cauza nestapanirii limbii spaniole). Apoi am decis sa accept orice, intr-un bar, restaurant sau la domiciliu. Insa nu am gasit nimic. Pana la urma,mi-am dat seama ca nu mai puteam sa stau in Madrid, eram privita ca un parazit, desi contribuisem si eu la anumite cheltuieli ale casei. Astfel ca m-am hotarat sa-mi fac bagajul si sa ma duc la Zaragoza unde locuia cealalta cunostinta a mea. Am ajuns in gara intr-o seara rece. Nu stiam unde sunt, dar eram linistita, prietena mea de aici trebuia sa ma ia de la gara, asa stabilisem la telefon. Dupa o ora de asteptare in frig am intrat in panica. Am plecat la intamplare pe strazi. Eram disperata. Apoi mi-am dat seama ca puteam sa telefonez, sa vad ce se intampla. Am gasit un telefon public. Mi-a raspuns un coleg de apartament, a intrebat cine o cauta si mi-a spus morocanos ca nu mai locuieste acolo. Am ramas muta, cu receptorul intr-o mana si cu biletelul pe care notasem numarul ei in alta. Am inchis si mi-au dat lacrimile. Ma simteam umilita, abandonata, furioasa, neputincioasa…Am plecat iar pe strazi si am intrat in primul hotelas ce mi-a iesit in cale. Am luat cea mai ieftina camera. In noaptea aia nu am dormit deloc, gandindu-ma ce sa fac. Nu stiam limba, eram singura, banii aproape se terminasera. Dimineata, am intrebat la receptie daca sunt romani in Zaragoza si am luat o harta a orasului. Am fost indrumata catre un „locutorio” unde nu prea veneau romani, asa ca am cautat altul. Pana la urma, am gasit unul si acolo mi-am petrecut restul zilei: citind anunturile in romaneste si cautand sa intru in vorba cu cei care veneau si pe care ii auzeam vorbind in romaneste si care imi inspirau incredere. Asa am cunoscut-o pe doamna Maria. Cu ajutorul ei am inceput sa lucrez in casa la o spanioloaica si apoi m-am angajat intr-o discoteca (doar la sfarsit de saptamana). De aici, povestea este iar clasica: m-am mutat de cateva ori, in diferite apartamente, cu diferiti romani, cu diferite probleme. La locul de munca am intampinat si acolo probleme de plata (spanioloaica „uita” mereu sa-mi dea banii asa cum stabilisem) sau hartuieli din partea clientilor din discoteca, dar nu aveam de ales. Nici vorba sa strang bani. Am reusit doar sa ma pun cat de cat la punct cu limba. Atunci am decis sa ma angajez interna, cu speranta ca asa voi putea economisi cate ceva. Si asta a fost o experienta grea, casa era mare, familia la fel, nu foarte amabila cu „servitorii”. Ma simteam umilita din nou. As fi vrut ca macar mezina familiei sa ma trateze ca pe o posibila prietena. In sfarsit, pana la urma intrasem intr-o rutina, cand am fost intrebata daca nu cunosc inca o romanca pe care sa o aduc acolo in locul altei fete care plecase de cateva zile fara sa anunte inainte. M-am gandit ca am ocazia sa fac un bine cuiva si am sunat-o pe doamna Maria care mi-a spus ca stie mai multe fete care ar putea sa vina. I-am dat spanioloaicei telefonul doamnei Maria si mi-am vazut de treaba. Si asta am facut pana cand, peste foarte putin timp, am aflat ca deja angajasera o fata noua. Cand am vazut-o, era sa lesin: fata cea noua era „prietena” mea de aici, din Zaragoza, cea care ma abandonase in gara… La cate probe te pune destinul! Va scriu cu inima usoara ca dupa lungi discutii si explicatii din partea ei (care mai de care mai incredibile), am hotarat sa iert si sa uit si sa trec mai departe. Am lucrat impreuna cu ea 2 ani, insa prietene nu am mai fost, nici atunci, nici dupa. Eu acum sunt in continuare in acelasi loc, ea a plecat si eu ma simt la fel de singura ca in ziua in care mi-am dat seama ca nu sunt bine-venita nicaieri. Dar ce pot sa fac?

Cu respect,
a dv. Ioana H.”

Anunțuri

5 păreri la “Scrisori din diaspora (1)

  1. Pingback: Cristina Lincu din Madrid/ES: Scrisori din diaspora-publicat in Ziarul Roman in Lume.info.ro- RadioMetafora.ro

Tu ce parere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s