Scrisori din diaspora (6)

„Unele intamplari par desprinse din cartile de fictiune, dar, din pacate, ele sunt reale. Asa este si povestea venirii mele in Spania. Si stiu ca nu sunt singurul care a trecut prin situatii limita de acest fel.

Pe mine m-a chemat un prieten in Italia. Trebuia sa ne intalnim in gara unui orasel de pe malul marii. Am plecat de acasa cu doua genti si cu bani suficienti pentru drum. Prietenul meu imi promisese loc de munca sigur. Dar stiti voi, socoteala de acasa…

Am ajuns bine in gara respectiva. Cum li s-a intamplat si altora, nu a venit nimeni la intalnire. Am sunat, evident, la numarul pe care il aveam, dar dintr-o intamplare nefericita a sortii (sau poate ca altceva a fost la mijloc), numarul pe care il aveam era gresit. El nu ma suna niciodata dupa acest numar, spunand ca nu are bani pe telefon si ca e mai ieftin sa ma sune de la un telefon public (cum sunt „locutoriile” in Spania). Stateam si incercam sa inteleg de ce m-a chemat la el, numai ca sa ma lase abandonat in gara? (Ulterior, dupa mult timp, am aflat ca fusese luat de carabinieri cu o seara in urma din motive greu de inteles.) Stateam, dar nu stateam bine, trebuia sa ma hotarasc incontro sa o iau. Primul impuls a fost sa ma intorc acasa. Apoi m-am gandit daca mai am prieteni pe vreundeva si mi-am dat seama ca am pe cineva in Spania. Stiam doar orasul (Coslada), dar nimic mai mult. Mi-am facut socotelile ca daca ajung acolo, voi reusi sa dau de el cumva. Asa am pornit intr-o calatorie aventuroasa si anevoioasa. Bani mai aveam foarte putini, iar gentile erau foarte grele. Fara a va plictisi foarte mult, va spun doar ca am calatorit fara bilet, am fost prins in tren si dat jos, iar cu aproape ultimii bani am reusit sa-mi recuperez pasaportul de la controlor. Am mers pe jos, de-a lungul unei autostrazi, pana cand mi s-au rupt pantofii. Am dormit in parcuri, cu gentile sub cap si cateva nopti intr-o casa abandonata. Mancare mi-am cumparat dintr-un supermarket, calculand pentru fiecare zi o cantitate stricta, atat cat sa nu mor de foame. La un moment dat, am fost nevoit sa renunt la una dintre genti. Erau prea grele, iar eu eram deja epuizat. Reusisesm sa intru in Spania. Am avut insa ghinion in Barcelona. Intreband in autogara cum se ajunge la Madrid, am gasit niste romani care mergeau si ei tot acolo. Impreuna ne-am hotarat sa facem autostopul. Dar eram prea multi pentru a gasi o singura masina, asa ca ne-am impartit. Eu cu inca cineva si alti trei. Baiatul care a ramas cu mine parea de treaba, mi-a spus ca merge la parintii sai la Madrid si ca in Barcelona i-au furat bagajele si banii. L-am crezut. Si asta m-a costat pe mine ultimii banuti , telefonul si cele cateva lucruri curate pe care le mai aveam. Eram disperat. Am ramas singur si am incercat sa fac autostopul. fataIn sfarsit, soarta s-a indurat de mine. A oprit o fata draguta si singura. M-a intrebat in spaniola unde merg si i-am spus Coslada. M-a invitat sa urc. Eu nu stiam mai deloc spaniola, dar rupeam ceva italiana si franceza. Daca socotim si romana plus limbajul gestual, pana la urma am reusit sa ne intelegem cumva. Deja nu mai aveam ce pierde, asa ca nu mi-am mai pus problema sa fiu precaut. I-am multumit si am rugat-o sa ma lase sa dorm putin. Eram epuizat. Cand m-am trezit, ne aflam undeva pe langa Zaragoza. Am oprit, fata a cumparat de mancare, a facut plinul si ne-am continuat drumul. Am aflat ca o cheama Maribel si ca este studenta. Acum, privind inapoi, imi dau seama ca era foarte draguta. In Coslada am ajuns seara, tarziu. M-a intrebat unde sa ma lase, dar nu stiam ce sa-i spun. Am optat pentru gara, deja ma obisnuisem. Noroc ca era cald afara, asa ca am mai petrecut inca o noapte sub cerul liber. A doua zi urma sa aflu cumva unde sta prietenul meu. Maribel mi-a lasat ceva bani si numarul ei de telefon. Din pacate, l-am pierdut la putin timp dupa aceea. Cu banii de la ea mi-am luat ceva de mancare si am pastrat restul sa-mi ajunga macar sa dau un telefon. Dar nu stiam cui.

A doua zi dimineata, am mers in centrul Cosladei. Am gasit usor mai multe locutorii si magazine romanesti. M-am gandit sa intreb daca mai erau romani de la mine din oras acolo. Si uite asa, din aproape in aproape, pana seara, am reusit sa aflu unde statea prietenul meu de aici. M-am dus in fata blocului sau. Nu stiam insa etajul sau apartamentul. Ma gandeam ca urma sa mai dorm afara, dar am avut noroc. In ziua aceea statuse peste progrm si a ajuns foarte tarziu acasa. Cand m-a vazut a rama uimit, mai ales ca nu mai vorbisem de mult timp cu el. Cu toate acestea, m-a ajutat foarte mult. Mi-a gasit gazda, mi-a imprumutat bani. Si pentru asta ii multumesc.

Asa am ajuns eu in Spania. Dar motivul pentru care va scriu este altul. Asa vrea sa o gasesc pe Maribel. Mi-aduc aminte ca a mentionat ca are prieteni romani si m-am gandit ca poate am noroc si unul dintre ei va citi povestea mea si astfel as putea sa o regasesc si sa-i multumesc pentru tot ce a facut pentru mine, desi nu ma cunostea. Astfel de gesturi in lumea de azi sunt, din pacate, destul de rare. Eu insa am avut noroc si cu Maribel, si cu prietenul meu de aici. Datorita lor, aventura mea s-a sfarsit cu bine.

Va multumesc,
Ionut”

Pe vremea cand lucram la un ziar de limba romana din diaspora, primeam la redactie scrisori cu povesti de viata. Cateva dintre ele m-au impresionat si le-am pastrat in tot acest timp. Ele au fost publicate la vremea lor, iar azi, dupa aproape 10 ani, sunt la fel de actuale.

Anunțuri

O părere la “Scrisori din diaspora (6)

Tu ce parere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s