Realitatea copiilor :)

In ultima perioada am lucrat mai mult de acasa. Cand sunt si copiii, treaba asta devine sport extrem, cu grad de periculozitate ridicat. In primul rand, nu am credibilitate in ochii lor:

– Mami, ce faci?

– Lucrez. Ca sa intelegeti, asta este serviciul lui mami.

– Pai, mamiiii… si atunci ce cauta copii la serviciu? Aici e o casa, uite mobila de copii, jucarii… eu zic ca e o casa, isi da cu parerea cel mic.

mobila copii noriel

Si are dreptate, nu pot sa-l contrazic. Sunt asediata de lucrurile si accesoriile lor si asta ca, desi le punem la loc de nenumarate ori, ele tot gasesc o modalitatea de a evada si de a-mi invada spatiul. La mine pe birou se gasesc, in ordine aleatorie, piese de lego, doua napolitane, un robot, doua jumatati de masina, ambalajul de la ultima jucarie cumparata de la magazinele Noriel si, exilate intr-un colt, hartiile mele. Langa mouse troneaza Mickey Mouse (ca sunt rude, mi-a explicat cel mare care a inceput engleza la scoala).

Ma gandesc la cum, de mici, au deja atat de bine delimitate anumite notiuni, in timp ce lupta pentru libertatea lor creativa. Pe de o parte, este responsabilitatea noastra pentru modul in care „ii invatam”, oferindu-le „de-a gata” viziunea asupra lumii si a felului in care „trebuie” sa fie lucrurile – asa cum noi am mostenit-o sau, daca am fost mai norocosi, am creat-o -, in loc sa le oferim sansa sa si-o construiasca singuri. Sa ajunga, atunci cand sunt gata, la propriile lor concluzii. Asta le va largi enorm orizontul, dandu-le posibilitatea sa inteleaga ca acesta nu este niciodata limitat si ca nu exista nimic „batut in cuie”, inamovibil, ei fiind, cu adevarat, creatori de realitate. Am inceput cu un exemplu, insa sunt nenumarate situatii in care „le servim” copiilor realitatea noastra, taindu-le, de multe ori, posibilitatea de a gandi dincolo de ea. Nu conteaza continutul acestei realitati, ci faptul ca ea trebuie sa fie rezultatul unui proces personal, nu al unei adoptari sine-qua-non la care noi, din pacate, ii obligam.

Si as vrea sa inchei cu un alt exemplu. Copiilor mei le place sa-si personalizeze lucrurile. Evident ca am trecut impreuna prin faza: nu se poate, nu ai voie, asa ceva nu se face… dar acum incerc sa le las si lor dreptul la opinie. Asa ca mobila lor este plina de abtibilduri, peretii camerei sunt colorati, iar o parte dintre jucarii sunt aliniate pe hol, intre usi. Si uite ca se poate si altfel decat le impuneam eu. Repet, sunt exemple mici, dar conceptul este acelasi.

PS: desigur, nu e vorba sa fie lasati „de capul lor”, sper ca nu asta se intelege

PPS: mobila de copii pe care o avem noi e de la Noriel, asa ca rezista! 🙂

logo noriel

Anunțuri

3 păreri la “Realitatea copiilor :)

Tu ce parere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s