„Te iubesc de nu mai pot”

De curand port ochelari. Mai bine zis, mi-am facut ochelari ca de purtat, inca nu prea ii port. Nu ma obisnuiesc mai deloc cu ei. In schimb, copiii au fost foarte incantati. Ii amuza, imi fac complimente – semeni cu oaki de la magazinele Noriel, e complimentul lor suprem. Imi place. Acum mezinul e singurul care nu poarta ochelari din familie, spre uimirea celorlalti doi. Ba chiar, cumva, copiii au senzatia ca este obligatoriu sa porti „bicicleta” pe nas, asa ca mezinul asteapta nerabdator si el momentul in care sa intre „in randul lumii”. Atat de nerabdator, incat azi, cand l-am luat in brate si dupa ce mi-a spus ca „te iubesc de nu mai pot”, mi-a pupat ochelarii, asa ca am inceput sa-l vad in ceata cu ochiul drept. Si cu stangul, ca incepusem si sa lacrimez. Ca orice mama impresionata de puiul ei. Unul dintre puii ei, adica.

La masa, am vrut sa-l tin in brate. Si el creste atat de repede, imediat o sa fie „mare”, iar cordonul ombilical ce inca ne leaga se va rupe iremediabil. Sau deja s-a rupt?

– De ce avem scaune de masa, daca tu vrei sa ma tii in brate? Vreau la masuta mea, mami!

Mai poti sa zici ceva? Copilul are dreptate. Poate ca ar trebui sa-i sarut numai in somn, cum se zice din batrani. Dar nu ma lasa inima. Ce-i drept, exista riscul rasfatului si, oarecum, cred ca deja sunt putin rasfatati. Dar, pe de alta, intuitia mea de mama imi spune ca un copil care se simte iubit si fata de care familia isi manifesta sentimentele de iubire este un copil fericit, un copil care va creste simtindu-se in siguranta, stapan pe sine si constient de valoarea sa. Un copil care va sti sa iubeasca, dar si sa-si  arate aceste sentimente. Eu am crescut asa si vreau sa le ofer si copiilor mei aceeasi sansa. De aceea, declaratiile lor ma impresioneaza de fiecare data, chiar si atunci cand stiu ca le repeta pentru ca imi face placere sa le aud sau, uneori, recunosc, pentru ca vor sa obtina cate ceva. Dar faptul ca mi le fac mi se pare minunat. Si nu, nu cred ca „te iubesc” se uzeaza daca este folosit des, dar din inima. Asta este, de fapt, conditia sa esentiala. In orice relatie, nu numai in cea dintre parinti si copii, sinceritatea din spatele cuvintelor este esentiala.

– Mami, esti cea mai frumoasa cu ochelari! ma alinta, in continuare Roby.

– Si fara nu sunt?

– Ba da, sare si Alex, dar cu ochelari esti asa, cum sa-ti zic… mai interesanta!!