Visul de-a copilaria

Doamne, ce vis am avut. Eram copil si locuiam intr-un oras facut din… jucarii. De fap, era un imens Magazin Noriel in care locuiau numai copii. Iar eu eram prietena cu baietii mei si ne jucam impreuna. Culmea e ca, in vis, eram mai zburdalnica decat toti si ma certam cot la cot cu ei pe diferite jucarii: pe piese de lego, pe masinute teleghidate, dar si pe niste triciclete pentru copii, ca nu ma puteam hotari ce culoare imi place mai mult, asa ca mi le-am adjudecat pe toate.

Un copil rasfatat, cum ar veni… dar ce bine era… ce senzatie de libertate, de dorinte implinite si de bucurie fara limite. Cumva, in spatele gandurilor copilariei, simteam depozitate problemele si grijile de adult. Arhivate. Cu sigiliu. Ca o garantie a fericirii.

In vis, eu nici macar nu eram cea mai mare din gasca. Dimpotriva, eu eram mezina, iar „fratii mei” (3 la numar), ma tratau „camaradereste”, fara niciun fel de privilegiu, dar cu multa dragoste frateasca. Si cu ceva codite trase. Un cosmar al copilariei reale reactivat in vis, dar fara amaraciunea pe care o resimteam atunci. Si mai aveam tot ce mi-am dorit vreodata (chiar adulta fiind): o colectie de papusi Barbie aproape completa, alta de personaje Disney si toate jocurile obligatorii de jucat intre frati (logic, si celebrul „Nu te supara, frate”, atat de longeviv), plus masinute si cate alele.

Casa noastra era la raionul de jucarii pentru baieti, dar eu deja inaintasem cerere sa ne mutam la cel de papusi. Insa, din lipsa de cvorum (eu una – „fratii” mei trei), am ramas pe loc. Totusi, am reusit sa-i conving sa-mi cedeze un spatiu mai mare, apeland la stratageme invatate, in realitate, de la ei. Putin santaj emotional, putine lacrimi, putine rugaminti fierbinti. Si uite asa, ne-am jucat toata ziua, am fost in vizita pe la vecini – la cumparaturi nu era nevoie sa mergem, ca aveam tot ce ne puteam dori în oraşul Noriel.

Numai ca, spre seara, ni s-a facut foame si somn. Si tare bine ne-ar fi prins un adult care sa aiba grija de noi. Si atunci am inceput, in cor, sa strigam:

– Mamaaaaaaaaaaaaa…

M-am speriat si am tresarit buimaca. Imi auzisem propriul glas din vis. Si inca unul, cat se poate de real:

– Mama, de ce o strigi pe bunica?

– Am avut un vis fantastic si am vorbit in somn, nu va speriati. O sa vi-l povestesc, daca vreti.

– Bine, mami, imi replica cel mare, dar te rog frumos, data viitoare sa nu mai iei tu toate tricicletele pentru copii, ca vrem si noi sa ne plimbam cu ele…