Si am pastrat acea dupa-amiaza ca pe un talisman…

Cea mai fericita zi din viata mea de proaspata mamica a fost ziua in care baietelul meu de 11 luni a primit in dar un premergător. Colindasem deja magazinele Noriel in cautarea celui mai bun model si nu ma puteam decide. Asa ca a facut-o sotul meu pentru mine, fara sa imi spuna.

De ce spun ca a fost cea mai fericita? Nu a fost primul cadou pe care il primea copilul nostru (de la noi, parintii, sau de la bunici ori prieteni), dar a fost cadoul pe care l-a primit in anumite circumstante care au contribuit la magia acelei zile.

O perioada am locuit in casa parintilor mei. Tata, pe vremea aceea, era bolnav, iar bucuria lui cea mai mare era sa-l vada si sa-l auda pe primul sau nepotel. Radeau impreuna, cum eu, ca mama, nu reuseam. Se pare insa ca ei – bunic si nepot – aveau un limbaj comun, un cod special pe care eu nici pana azi nu l-am descifrat. Era perioada cand de-abia exersam mersul de-a busilea si ridicatul in picioare cu ajutorul celorlalti sau al propriului patut. Stiam ca isi doreste mai multa independenta, dar eu inca ma framantam, nestiind ce sa aleg.

Intr-una dintre dupa-amieze, cand tata se simtea mai bine, eram cu totii in sufragerie, in jurul micii noastre minuni. Insa niciuna dintre jucariile cu care il imbiam nu prezenta interes pentru el. Este adevarat, era singurul copil in familie si destul de rasfatat. Insa atunci nu vedeam lucrurile asa.

Cand sotul meu a intrat pe usa carand un pachet mare, paralelipipedic si chemandu-si fiul, am stiut ca dilema mea fusese rezolvata. Cel mic era nerabdator, vazand cutia cea mare si intelegand ca este pentru el, iar noi, molipsiti de emotia lui, frematam asteptand sa vedem si cadoul, dar si reactia lui. Radea si dadea din picioruse, chiuind si razand.

Cand continutul pachetului a fost dezvaluit, premergatorul colorat ne facea cu ochiul. Tata zambea, incantat de veselia puiului de om. Ba chiar a ajutat la montarea noului „vehicul”. Asa ca, in cateva minute, pasagerul era asteptat la… bord!

premergator

Inutil sa va spun ca, odata vazut la „volan”, cu greu l-am mai convins pe bebe sa faca si altceva decat sa dea repede, repede din picioruse si sa atinga, cu marginile premergatorului, fiecare obiect din casa, marcandu-si astfel teritoriul – de parca mai era nevoie de asta, el fiind, indiscutabil, seful casei. Radea si butona fascinat la consola premergatorului, in timp ce noi, adultii, aplaudam si il incurajam, de parca ne-am fi asteptat randul la joaca. Tata radea si bucuria ii stralucea in ochi. In acele momente uitase ca este bolnav.

Si am pastrat acea dupa-amiaza ca pe un talisman.

Azi, fiul meu cel mare este in clasa I. Tata, din pacate, nu mai este. Dar au ramas cele mai frumoase amintiri, precum ziua in care am primit in dar premergatorul.

Anunțuri

Tu ce parere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s