Pe vremea mea…

Desi copiii mei ma invita rar sa ma joc cu ei, uneori, vazandu-i atat de implicati si seriosi, ma apuca un dor nebun de copilarie… Retraiesc prin ei propria mea copilarie si, probabil ca am imbatranit si eu, daca simt tot mai mult tentatia sa compar cu „vremea mea”. Este adevarat, pe vremea mea era altfel, insa nu neaparat mai bine, ci doar diferit (desi parca un magazin Noriel ne-am fi dorit si noi 🙂 )… Totuşi, acea senzatie de „mai bine” e data de faptul ca atunci, copii fiind, majoritatea eram fericiti. Si atat. Preocupati, ca si copiii prezentului, doar de joaca.

Pe vremea mea… vacantele erau aproape sinonime cu timpul petrecut la tara, cu bunicii (noi, a doua generatie de la opinca); cu jocurile din curte si din strada, cu cataratul in copaci, cu scaldatul in balta satului, cu mersul pe malul Dunarii, cu plimbarile timide din fapt de seara. Copilaria era simpla, repetitiva si asta ii dadea gustul infinitului.

Si totusi, nu mi-ar fi displacut nici sa ma nasc mai tarziu si sa fiu si eu un copil al prezentului. Pentru ca acum copiii invata devreme jocuri inteligente pe dispozitive inteligente, au jucarii interactive, ca sa nu mai zic de varietatea modelelor de biciclete pentru copii, ca nu e deloc simplu sa alegi… acum se pot uita la filme fascinante de desene animate si pot invata mult mai usor despre lume si viata jucandu-se.

biciclete

Nu e prima data cand spun ca, uneori, ma visez copil contemporan cu propriii mei copii. Ce strasnici parteneri de joaca am fi!! Ei m-ar invata sa castig „vieti” in jocurile virtuale (ceea ce eu, ca adult, recunosc ca nu stiu), iar eu i-as invata sa sara sotronul si frunza… Ei m-ar invata sa cant la orga si chitara – doar in aparenta jucarii, in realitate instrumente muzicale in miniatura, iar eu i-as invata cum sa se ascunda in frunzele visinului… Ei m-ar invata sa nu uit sa-mi pun casca atunci cand ne plimbam cu bicicletele, iar eu… nu i-as invata sa mearga pe bicicleta cu piciarele cocotate pe ghidon… Ei m-ar invata sa nu ma sperii, ci sa ma bucur de filmele 3D de la cinema, iar eu… eu le-as fi recunoscatoare! Asa cum, de altfel, le sunt si acum si nu pentru ca m-ar putea invata sa ma joc ca un copil al secolului XXI, ci pentru ca ma invata, in fiecare zi, prin tot ceea ce sunt si prin tot ceea ce fac, sa ma bucur, sa iubesc si sa iert neconditionat! Sa fiu fericita si sa multumesc pentru binecuvantarea de a-i avea!

Anunțuri

2 păreri la “Pe vremea mea…

Tu ce parere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s