O lecție despre cum să te regăsești și să rămâi întreg după pierderea persoanei iubite, despre aparenta libertate a minții și capcanele puse de aceasta!

Liberă! e povestea controversată a unui destin pus la granița dintre dorință și neputință. O luptă continuă între acceptarea și negarea propriei existențe. Un destin ghidat de fantasma unei iubirii descrisă de instabilitate.

Descoperă un roman spectaculos, plin de emoții distructive și constructive deopotrivă, în care emoția cunoaște un cu totul alt sens, iar capcane ascunse apar în drumul anevoios spre liniștea sufletului.

Fragmente din carte

„Lasă-ți acasă aripile de înger și ieși în lume cu cornițele de drăcușor. Îți va fi muuult mai bine!” încă îmi mai spun în diminețile în care mă trezesc confuză și-mi dau seama că sunt atât femeia pe care am abandonat-o în trecut, cât și cea de astăzi, într-un amestec straniu și nu mereu funcțional. Îmi dau seama că, în realitate, nimic din ceea ce am simțit, am gândit sau am crezut vreodată nu a murit, ci au rămas toate suspendate undeva în spatele frunții, într-un loc deloc ascuns, așteptând doar momentele prielnice reînvierii. Și așteptarea nu este deloc zadarnică… Îmi dau seama că de trecut nu mă pot vindeca, așa cum nu mă pot vindeca de mine însămi. Îmi dau seama că intuiția pe care am hulit-o, am chinuit-o și am acuzat-o de trădare, a fost, de cele mai multe ori, singurul meu aliat, singura punte către adevăr. Dar, vezi tu, pentru adevăr trebuie să fii pregătit, trebuie să ți-l dorești, să-l cauți și să fii dispus să sacrifici orice. Iar eu… eu nu am fost niciodată… ba, mai mult, nici nu prea mi-am dorit să fiu. De frică.
[..]
Când ieși dintr-o relație, ca femeie, cel mai adesea, te regăsești greu. Te simți obosită și dezorientată. Știi că ai nevoie să te refaci, dar nu ai și răbdare pentru asta. Ai sări într-o nouă aventură, dacă nu ți-ar fi totuși prea mare scârbă. De oameni, în general. Iar aici, te incluzi și pe tine. Nimic nu mai pare să aibă sens, iar pierderea sensului este una dintre cele mai grave întâmplări ale ființei.
De multe ori, m-am întrebat cum de am ajuns, până la urmă, cu mințile întregi în prezent. Poate și de aceea mi-a luat atât de mult timp până să fac acest pas, spre mântuire: să mă întorc acolo și să trec cu buldozerul prin toate. Să le pun la pământ cu forța singurei arme pe care o cunosc și o stăpânesc: cuvântul scris.
[..]
El, el, el… mereu el, încă incapabilă să-i rostesc numele. Nici măcar în gând nu o mai fac, de parcă m-ar arde ca un acid sau m-ar ucide ca o otravă. Dar stai, chiar asta face…
Nu degeaba se spune să ai grijă ce-ți dorești că poate ți se îndeplinește. Că sigur ți se îndeplinește… În fond, fiecare își poartă prin viață blestemul. Al meu este unul dulce-amar pe care, din masochism, îl duc cu plăcere. Căci simt că între noi, deși aparent nu mai este nimic, totuși găsesc această plăcere vinovată, chinuitoare, cu rol de liant. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a mai rămas nimic, pentru că-l simt mereu aproape de sufletul meu, atât de aproape, că nu mai încape nimic între noi…
Știu, toate aceste sunt fabulații. Ele alcătuiesc demonul meu. Dacă alte femei singure au o pisică ca animal de companie, eu am acest demon ce se hrănește direct de la sursă, cu energia mea vitală. Și cu mizeriile pe care le-am tot înghesuit în viața mea în ultimii ani. Se spune că oamenii nu se schimbă, doar renunță la măști odată ce îi cunoști mai îndeaproape. Așa e, dar nu aș generaliza. Și o spun uitându-mă la cel mai la îndemână exemplu: eu însămi. După despărțirea de el – da, da, „Marea Despărțire”, eu m-am schimbat. Nu, nu în bine și nici în rău. În foarte rău!
[..]